Am rămas puțin pe scaun, cu cafeaua în mâini, în timp ce Laurențiu își frământa șervețelul între degete. Îl vedeam că vrea să spună mai multe, dar se abținea, poate de teamă să nu pară prea curios. M-am ridicat încet, sprijinindu-mă de spătarul scaunului, iar el s-a ridicat imediat lângă mine, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu cad.

— Sunt bine, băiete, am zis încet. Doar că… nu sunt obișnuit cu atâta bunătate.

Ochii lui s-au umezit o clipă. A dat din cap, fără să spună nimic, și m-a condus spre ușă. Dar înainte să ieșim, un țipăt dinspre depozit a tăiat liniștea.

— Laurențiu! — a strigat cineva. — Vino repede!

Fără să stea pe gânduri, a rupt-o la fugă. L-am urmat încet, sprijinit în bastonul meu vechi, iar când am intrat în depozit am văzut o cutie prăbușită, un bărbat la pământ și încă doi angajați în jurul lui, panicați. Pe podea, fructele erau împrăștiate ca niște mingi pierdute.

— E Mircea, șoferul… cred că a leșinat! — a zis cineva.

Laurențiu s-a aplecat imediat, i-a ridicat capul, i-a verificat pulsul și a început să dea indicații clare, cu voce calmă, de parcă era obișnuit cu situația.

— Tu adu apă rece. Tu sună la salvare. Tu mută cutiile din drum.

Nimeni nu-l contrazicea. Nimeni nu-l privea de sus. Și în ochii tuturor se vedea respectul.

În timp ce așteptam salvarea, m-am apropiat și m-am uitat cum Laurențiu îi ținea mâna bărbatului de pe jos, vorbindu-i încet, încercând să-l țină treaz.

— Ești bine, Mircea. Hai, că vine ajutorul.

Mă uitam la el și în piept mi se strângea un sentiment pe care nu-l mai simțisem de ani buni: speranță. Nu pentru mine, ci pentru ce puteam lăsa în urmă.

După câteva minute, salvarea a sosit și l-a luat pe Mircea. Laurențiu a rămas cu privirea pierdută, tremurând ușor. M-am apropiat de el.

— Ai procedat perfect, băiete.

A tresărit când m-a auzit, apoi a zâmbit ciudat, de parcă nu știa dacă să creadă un „boschetar” sau nu.

— Încerc doar să fac ce pot, a zis încet. Să nu fiu o povară. Mama… are nevoie de medicamente scumpe. Salariul mă ajută, dar… e greu.

În ochii lui era adevărul curat, fără ocolișuri.

Și atunci am simțit clar ce trebuia să fac.

— Hai cu mine puțin, am spus, luând-o spre biroul managerului. A ezitat, dar a venit.

Am intrat. Cătălin, șeful de raion, a ridicat privirea și a încremenit.

— Domnule, v-am spus să—

Nu l-am lăsat să termine. Mi-am scos barba falsă, am șters praful de pe față și mi-am îndreptat spatele.

Chipul lui s-a albit. Ochii i s-au mărit ca două cepe tăiate. Laurențiu a rămas cu gura întredeschisă.

— Domnul… Horia?! — a șoptit Cătălin. — Nu… nu v-am recunoscut…

— N-ai recunoscut respectul, Cătăline. Asta n-ai recunoscut, am spus rar, cu voce grea. Și nici nu ți-ai mai adus aminte cum ai ajuns aici.

A început să se scuze, să dea vina pe stres, pe clienți, pe ore, pe orice îi trecea prin minte. Dar n-am mai ascultat.

M-am întors spre Laurențiu.

— Tu rămâi. Vreau să vorbim.

Cătălin a ieșit tremurând, iar noi am rămas singuri.