Am rămas câteva secunde fără cuvinte.

Nu pentru că m-ar fi jignit.

Ci pentru că, în sfârșit, am înțeles.

Tot.

Nu era vorba de rușine.

Nu era vorba de valori.

Era vorba că femeia asta nu voia o relație.

Voia doar… confort.

Ieșiri.

Atenție.

Plătite.

Am tras aer adânc și am pornit motorul.

„Te duc acasă,” i-am spus calm.

Ea s-a uitat la mine, ușor surprinsă.

Probabil se aștepta să insist. Sau să mă scuz.

N-am făcut nici una, nici alta.

Pe drum, a încercat să mai dreagă situația.

„Gheorghe, nu trebuie să te superi… eu sunt mai conservatoare…”

„Nu e vorba că sunt supărat,” i-am răspuns. „E vorba că am înțeles.”

„Ce ai înțeles?”

Am oprit la semafor și m-am uitat direct la ea.

„Că tu vrei doar să te plimbi. Să mănânci la restaurant. Să ai companie.”

A tăcut.

„Dar nu vrei un bărbat. Nu vrei o relație adevărată.”

A oftat.

„Nu mai suntem la vârsta aia…”

„Ba suntem,” i-am spus. „Doar că tu nu mai vrei să trăiești.”

Liniște.

Câteva minute mai târziu, am oprit în fața blocului ei.

Nu m-a invitat sus.

Ca de obicei.

A rămas cu mâna pe clanță.

„Mai vorbim?” a întrebat, fără convingere.

Am zâmbit ușor.

Pentru prima dată… sincer.