Radu a lăsat telefonul pe birou și și-a acoperit ochii cu palma.

Nu era doar compasiune.

Era ceva mai adânc.

A doua zi dimineață n-a mai așteptat s-o vadă plecând. A urmărit-o de la distanță, fără să fie observat. Ioana nu s-a dus spre stația de autobuz, cum făcea de obicei.

A mers pe jos aproape douăzeci de minute, până într-un cartier vechi, cu blocuri scorojite și scări mirosind a var și umezeală.

Radu a rămas în mașină, privind.

Ioana a intrat într-un bloc gri, cu interfonul stricat. După câteva minute, a ieșit o femeie în vârstă, sprijinindu-se într-un cadru metalic.

Ioana a luat-o de braț cu grijă.

Au mers încet, pas cu pas.

Radu a simțit cum i se strânge inima.

A coborât din mașină și s-a apropiat fără să fie văzut.

A auzit vocea Ioanei.

— Stai liniștită, mamă, plătesc eu curentul săptămâna asta. Lasă că ne descurcăm.

Femeia bătrână a mângâiat-o pe obraz.

— Fata mea… și cu copilul?

Ioana a zâmbit forțat.

— Îl cresc eu. Cum m-ai crescut tu pe mine.

Cuvintele au lovit mai tare decât orice.

Radu a înțeles.

Nu pleca pentru distracție.

Nu ascundea o aventură.