Radu încă râdea, dar râsul lui nu mai era la fel de sigur.

 

A trecut un minut.

Apoi două.

Eu stăteam nemișcată, udă, dar liniștită. Picăturile de apă continuau să cadă pe covor, iar în cameră începea să se simtă o tensiune ciudată.

Doina și-a mai turnat un pahar de vin.

— Hai, Elena, termină cu prostiile astea și pleacă. Ne strici cina.

Bianca își verifica telefonul.

— Dacă mai stă aici, jur că plec eu. Atmosfera e deprimantă.

Exact atunci s-a auzit primul sunet.

Telefonul lui Radu.

A vibrat pe masă.

El a aruncat o privire plictisită, dar când a văzut numele apelantului, sprâncenele i s-au încruntat.

— Directorul general?

A răspuns.

— Da, domnule Ionescu… ce s-a întâmplat?

Pauză.

Fața lui s-a schimbat complet.

— Cum adică suspendat? Ce audit?

Vocea lui a devenit brusc rigidă.

— Stați… nu înțeleg.

A închis.

În același moment, telefonul Doinei a început să sune.

Apoi al Biancăi.

Apoi din nou al lui Radu.

Sunete de apeluri și notificări umpleau masa.

— Ce se întâmplă? a spus Doina iritată.

A răspuns.

După câteva secunde, paharul din mâna ei s-a oprit în aer.

— Cum adică… conturile sunt blocate?

Bianca pălea.

— Nu se poate… cardul meu nu merge!

Radu s-a ridicat în picioare.

— Ce naiba se întâmplă aici?!

Exact atunci, telefonul meu a vibrat.

Un mesaj de la Adrian.

„Protocolul 7 activat complet.”

Am ridicat privirea spre ei.

Calm.

— Ce-ai făcut?! a strigat Radu.

— Nimic special, am spus liniștită.

Doina se uita la mine ca și cum mă vedea pentru prima dată.

— Tu… tu ai legătură cu asta?

Am inspirat adânc.

— Compania în care lucrați… „Marinescu Invest”.

Radu a dat din cap.

— Da, și?